Extras din cartea Victor Megheșan Un om, un profesionist, un manager - Evocări apărută în eEditura InfoRapArt în anul 2014
Era, cred, prin anul 1965 şi eu, tânăr asistent la Institutul Politehnic, ocupat până peste cap cu activităţi didactice, ştiinţifice şi chiar şi obşteşti, conduceam cu plăcere şi cercuri ştiinţifice studenţeşti. Era o formă de a cunoaşte studenţi cu reale aptitudini pentru cercetare şi de a-i testa, pentru a-i atrage în lumea nouă a calculatoarelor electronice. Printre ei au rămas pentru istorie, nu numai a mea, ci şi a IT-ului, nume care au devenit cunoscute apoi nu numai în România, dar şi peste hotare: Victor Megheşan, Dan Bedros, Cornel Maşek şi Sergiu Budu.
Victor Megheşan, student atunci în anul trei, m-a uimit prin cunoştinţele sale din domeniul electronicii, nu numai teoretice, dar şi practice. Am realizat că avea experienţă de muncă într-o fabrică şi privea viaţa cu mult mai multă maturitate decât mulţi alţi colegi de an cu care aveam cursuri, seminarii sau lucrări de laborator. Am aflat că lucrase înainte de facultate la Uzinele Electroprecizia Săcele, că era radioamator cu o staţie construită chiar de el, că fiind orfan, a trebuit să se întreţină singur, dar a avut voinţă, a făcut liceul la cursurile serale, a reuşit cu brio la admiterea la facultate la Timişoara şi, ceea ce deja constatasem, devenise unul dintre cei mai buni studenţi ai anului. Era de vârsta mea, ba chiar cu 9 luni mai în vârstă decât mine, deşi eu aveam deja atunci 3 ani de activitate ca inginer.
Pe Victor l-am apreciat fără ezitare, văzând în el un cercetător ştiinţific cu mare viitor. Când a absolvit facultatea am putut influenţa decanatul pentru a-l aduce la MECIPT, Centrul de Calcul al IPT, unde se realizaseră calculatoarele MECIPT-1 şi MECIPT-2 şi se lucra la proiectarea lui MECIPT-3. Desigur că am făcut acest lucru nu numai cu acceptul, ci mai ales la dorinţa lui fermă.
L-am repartizat în colectivul de memorii electronice cu ferite, condus de colegul de facultate şi prietenul meu Viorel Viţan, un alt electronist de forţă al facultăţii şi apoi al MECIPT. Tema era în mare întârziere faţă de grafic şi Viorel îmi prezenta, - cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, tot felul de argumente pentru justificarea întârzierilor. Am realizat şi eu că schema electronică era cam stufoasă şi că manifesta instabilitate. Era nevoie de un suflu nou, al cuiva din afara echipei. L-am inclus în echipa de cercetare pe Victor Megheşan cu speranţa că echipa întinerită va găsi rapid soluţiile de stabilizare a schemei. Realitatea a depăşit orice aşteptare! Îmi amintesc că în prima zi de activitate a lui Victor la MECIPT, ca inginer de data aceasta, i s-a explicat ce se făcuse până atunci la memoria cu ferite şi numai întâmplător Viorel Viţan a trebuit să plece pentru toată acea după amiază, lăsându-l singur cu montajul electronic. Victor m-a chemat seara târziu şi mi-a arătat memoria care funcţiona impecabil, mergând stabil, după ce el înlocuise câteva piese şi făcuse unele reglaje fine! A fost un examen pe care l-a trecut cu brio şi prin care mi l-a apropiat pe viaţă. Desigur, Viorel nu a fost foarte fericit, văzând că un tânăr absolvent rezolvă în câteva ore ceea ce el şi restul echipei nu reuşiseră deja de multe săptămâni. Un amestec de norocul începătorului cu experienţă practică în electronică, dar a fost un debut remarcabil, care l-a impus pe Victor Megheşan ca pe un tânăr cu perspective în echipa MECIPT.
ITC Filiala Timişoara
Evenimentele s-au succedat rapid în anii 1967-1968. A fost adoptat un program guvernamental pentru crearea unei industrii de tehnică de calcul. Parte a acestui program era crearea în primul rând a ITC, institut de cercetare – dezvoltare de profil, care pe vremea aceea purta un nume aproape imposibil: Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Tehnica de Calcul – ICPUEC. În institut au fost aduse, prin decizie de sus în jos, toate colectivele de cercetare care realizaseră calculatoare electronice din prima generaţie, sau aveau experienţă în cercetarea de profil. Echipele MECIPT de la Timişoara şi DACICC de la Cluj nu au vrut totuşi să se mute la Bucureşti şi s-au creat filiale ICPUEC în aceste oraşe. Am fost numit şef al Filialei Timişoara şi la 1 septembrie 1968 a fost transferată la filială (figura 1) o mare parte din echipa de cercetare de la MECIPT, care îl includea desigur al doilea pe listă şi pe Victor Megheşan. La filială a venit apoi, ca absolvent, şi colegul de facultate al lui Victor, Dan Bedros, care primise repartiţie la ICPUEC Bucureşti, dar, fiind timişorean, a preferat să lucreze în oraşul natal, în loc să stea la Bucureşti.
Transferul lui Victor la Bucureşti în anul 1969 nu a fost un simplu act de voinţă personală, ci parte a unor evenimente deosebite. În martie 1969 Victor Toma, realizatorul primului calculator electronic din România – CIFA 1, care fusese numit în 1968 director ştiinţific al ICPUEC a demisionat. Nu era de acord cu decizia luată de a se achiziţiona o licenţă industrială de calculatoare. Ar fi preferat să se producă în serie calculatoarele CIFA, abordare personală de înţeles la nivel uman, dar în neconcordanţă cu mersul istoriei. Am fost selectat de minister ca succesor al lui Victor Toma şi la 4 aprilie 1969 am fost numit director ştiinţific al ITC, o premieră în România pentru un tânăr de nici 29 ani. Cum ITC era în formare şi avea mare nevoie de specialişti, am solicitat ca venirea mea la Bucureşti să fie simultană cu aducerea în institutul din Bucureşti a trei specialişti din Timişoara în care aveam mare încredere şi care doreau să mă urmeze: Victor Megheşan, Sergiu Budu de la filiala institutului şi Cornel Maşek, care era stagiar la Electrocentrale Deva şi avea deja cerere de transfer în curs la Filiala Timişoara. Nu a fost o cerere neobişnuită sau un favor deosebit, pentru că ITC avea mare nevoie de specialişti, se repartizau la institut mulţi absolvenţi de la Timişoara, unde fiinţa prima secţie de ingineri în specialitatea calculatoare, cu absolvenţi deja din 1966.
Interesant este că Victor Megheşan, ca şi Sergiu Budu, era apreciat nu numai de mine, dar şi de Vili Lowenfeld, primul director al MECIPT. Cu el am semnat un surprinzător document, desigur neoficial, (figura 2) prin care, ulterior transferului, urma să întărim filiala prin aducerea lor înapoi, după un timp petrecut la Bucureşti. Ba chiar mai mult, Vili dorea să aducem şi unii specialişti de la Filiala Cluj! Nici eu, nici Vili nu mai eram în filială, dar ambii ne doream o cercetare puternică în calculatoare la Timişoara. Nu a mai fost cazul să aplic înţelegerea, filiala Timişoara a ajuns în timp record o unitate de elită a tehnicii de calcul din România.
Transferat la Bucureşti, Victor a fost în acelaşi an la o specializare de mai multe luni la CII, la Paris şi Toulouse, perioadă care a reprezentat pentru el, ca şi pentru ceilalţi, un mare salt înainte în asimilarea tehnologiilor din generaţia a treia. În acea perioadă se punea mare accent pe dezvoltarea tehnicii de calcul şi au beneficiat de specializare în cadrul licenţei CII, zeci de specialişti ai institutului, printre care mulţi şi de la filialele din Timişoara şi Cluj, aşa că ei ar fi putut merge la specializare şi dacă rămâneau la Timişoara.
La întoarcere, Victor a avut o contribuţie importantă la punerea în producţie a calculatoarelor Felix, împreună cu Mihai Roşu şi echipa cu care fusese la CII Toulouse.
Centrul de Calcul ITC
Am ajuns la Bucureşti în aprilie 1969. Fusesem numit director ştiinţific şi am găsit în institut o atmosferă confuză. Institutul se crease, aşa cum am amintit, prin alipirea mai mult forţată a echipelor de cercetare de la IFA, IPA, MApN, la care se adăugaseră ca filiale echipele de la Timişoara (MECIPT) şi Cluj (DACICC), care nu doriseră să se mute la Bucureşti. Directorul general Florin Munteanu, colonel-inginer provenit din MApN, era o persoană foarte serioasă, dar avea unele inabilităţi manageriale şi institutul nu se suda cum trebuie.
O problemă era Centrul de Calcul din subordinea mea, care era condus de Gheorghe Darie, o persoană mai în vârstă decât mine, foarte serioasă, dar departe de a fi un bun organizator. Darie nu a rezistat solicitărilor mele de a face ordine în Centru, - cred că era de fapt depăşit de evenimente, şi a cerut singur în 1971 trecerea în sectorul de proiectare. L-am numit pe Victor Megheşan pe locul devenit liber, fiind convins că prin competenţa sa profesională, net superioară predecesorului, prin experienţa într-o fabrică importantă din Braşov – Săcele şi prin capacităţile manageriale, pe care mai mult le ghiceam, va aduce un suflu nou în Centrul de Calcul, ceea ce s-a şi adeverit pe deplin.
Centrul de Calcul a devenit un pilon de bază al institutului, suport pentru celelalte secţii şi laboratoare, dar şi centru de cercetare pentru unele teme specifice. A avut în subordine numeroşi ingineri de sistem şi operatori de date, dar şi cercetători, în schema centrului fiind şi activitate de cercetare. A fost pentru el o perioadă fertilă în care Victor a crescut din punct de vedere managerial şi a demonstrat calităţi profesionale şi umane remarcabile.
Director General ITC şi ITCI
Personalitatea lui Victor s-a impus treptat. Aşa cum s-a întâmplat şi cu mulţi alţii, poziţia pe ştatul de funcţiuni nu mai reflecta în întregime rolul lui de creator important din institut. De aceea, în septembrie 1981, când am fost promovat secretar de stat cu cercetarea şi investiţiile în minister, numirea lui Victor Megheşan ca director general al ITC a apărut normală şi pentru personalul institutului şi pentru toate organele care numeau sau avizau numirile.
A condus cu pricepere institutul şi a continuat să promoveze o atmosferă de colaborare între laboratoare, lucru care caracteriza ITC, în antiteză, din păcate, cu alte institute de ramură. A rezistat şi marii “uniri” cu ICI din 1985, unire care nu era dorită nici de ITC, nici de ICI, dar făcea parte din politica grandomană a celor doi Ceauşeşti, care credeau că numai unităţi mari de producţie, sau de cercetare, pot fi eficiente. De fapt, în condiţiile de atunci era invers, dar, deşi exista cine să le explice, - profesorul Mihai Drăgănescu fusese chiar şi consilier prezidenţial -, persoană care să fie şi ascultată nu exista pentru cei doi.
Victor a condus cu pricepere institutul în toată perioada 1981-1989, o perioadă grea de privaţiuni pentru ţară în general şi pentru ITC sau ITCI în particular. Era dificil, nu existau importuri vest, se cerea export cu orice preţ, promovarea în gradele de cercetător ştiinţific gradele 1 şi 2 era blocată de “academiciana” care nu suporta, nici chiar denumirea de calculator, etc. Institutul a mers însă înainte, a avut realizări remarcabile, era suprapopulat, - ajunsese la peste 4300 persoane, pentru că nu trebuia să existe şomaj -, dar noi teme şi direcţii de cercetare au înflorit şi conducerea performată asigurată de Victor Megheşan a avut un rol important.
Din poziţiile de decizie în care eram în acea perioadă, aveam motive de mândrie arătând altora realizările institutului. Una dintre activităţile internaţionale ale anilor respectivi a fost participarea la crearea seriei de minicalculatoare SMC a ţărilor CAER, în care minicalculatoarele I-100 şi apoi I-102 au fost stele de primă mărime. Institutul a sprijinit cu suportul software necesar exportul de calculatoare electronice, fie ele din familia Felix sau din familia Independent, în ţări ca Germania de est, Cehoslovacia, R. P. Chineză, Siria, Irak, etc.
În anul 1984 a vizitat România ministrul chinez al Industriei electronice Jiang Zemin, devenit ulterior preşedinte al Republicii Populare Chineze (figurile 3 şi 4). Vizita la ITC a fost un succes deosebit, apreciat ca atare de delegaţia chineză. Vizita nu a fost una singulară, multe delegaţii străine au venit la ITC. Prezentările făcute de Victor erau la înălţime şi creau atmosfera de colaborare de care aveam atâta nevoie.
O acţiune remarcabilă a ITC, în vremea în care institutul a fost condus de Victor Megheşan, a fost asimilarea calculatorului de proces pentru unitatea 2 a centralei nuclear-electrice de la Cernavodă. El s-a implicat direct, trup şi suflet, alături de echipa tehnică a lui Mihai Roşu pentru construirea calculatorului pentru Unitatea 2. A supravegheat lucrările de construcţie a secţiei de microproducţie CNE, adiacentă FCE, a petrecut mult timp la Cernavodă şi la noua filială ITC Constanţa.
Ar mai fi de adăugat talentul lui de a stabili un dialog cu organele teritoriale de partid, care în acea vreme aveau un cuvânt important de spus în aprecierea instituţiilor şi a conducătorilor acestora. Victor a avut o poziţie mereu demnă, fără a fi servil. Această lipsă de servilitate a plătit-o din plin la solicitarea unui nou apartament, mai mare, când i-au crescut copiii. A primit un apartament într-un bloc din cartierul Ghica Tei, ocupat în majoritate de persoane de condiţie extrem de modestă şi mai ales cu nivel educaţional sub orice critică. După multe insistenţe şi memorii s-a reuşit în final obţinerea unui apartament potrivit poziţiei lui Victor, în cartierul Aviaţiei, apartament pe care l-a ocupat până la sfârşitul vieţii.
În 1990 Victor a fost schimbat din funcţie, ca mulţi alţi directori din România. Succesorul său Traian Ciobanu era un bun profesionist recunoscut în institut. Se închidea însă des în biroul directorial şi lucra pe calculatorul personal, implicându-se mai puţin în viaţa institutului, deşi acesta devenise mult mai mic şi mai uşor de condus prin dezlipirea ICI, CCAB şi a altor unităţi. Multe probleme ale ITC le-am rezolvat tot cu Victor. Un proiect, cu impact în ITC, a fost demarat în 1990 când un profesor japonez m-a rugat personal să-i propun câţiva specialişti pentru a lucra în Japonia, grafică pe calculator. Victor a organizat exemplar acţiunea prin concurs, japonezii au fost mulţumiţi, probabil acesta fiind primul export vest de specialişti software.
Am mers în multe deplasări în străinătate avându-l în delegaţie pe Victor, atât prilejuite de organizaţiile internaţionale SUMEC/SMC, cât şi la întâlniri bilaterale. Ultima deplasare comună a fost la CEBIT Hanovra în anul 1993.
Treptat noua conducere a ITC la care a accedat Grigore Popescu, persoană preocupată în principal de consolidarea unei poziţii proprii în dauna predecesorilor, l-a trecut pe Victor Megheşan într-o postură din ce în ce mai periferică atât la propriu, în sediul secţiei CNE din Pipera la 2 km de sediul din Floreasca, cât mai ales la figurat, departe de orice centru de decizie. Victor ofta şi-mi reproşa situaţia, dar numai din priviri, niciodată direct, considerându-mă autor fără vină al situaţiei. Cred că avea dreptate.
După pensionare a fost foarte activ pe reţelele de socializare şi prin e-mail-uri a trimis multe PPS şi unora care le-au apreciat, dar şi altora care, din lipsă de timp, nu puteau descărca şi citi un volum aşa de mare de informaţii. I-am spus şi eu acest lucru, şi pentru mine filtra, cât se poate de mult, mesajele zilnice pe care le trimitea.
Prin poziţiile ocupate, dar mai ales prin activitatea lui într-o perioadă în care tehnica de calcul din România a înregistrat progrese însemnate şi a creat un mare număr de specialişti, - care au devenit mai târziu nucleul exploziei creatoare de după 1990 -, Victor Megheşan s-a înscris fără tăgadă în galeria personalităţilor IT din România.
Împrejurările au făcut ca, mai ales după 1969, ajunşi amândoi la Bucureşti, viaţa să ne apropie legându-ne o frumoasă prietenie, care a durat zeci de ani, până când Victor ne-a părăsit la numai câteva zile după ce a împlinit 74 ani, mult prea repede faţă de câte mai putea face fiind prezent printre noi.
A fost un om care şi-a păstrat nealterată modestia, indiferent de poziţia pe care o ocupa. Discuta apropiat cu cei din jur, era atent la problemele lor. Nu precupeţea un sfat bun sau o părere, atunci când simţea că oamenii au nevoie de ea. Biroul lui din Centrul de Calcul era foarte modest ca spaţiu, dar nu mi-a făcut niciodată nici măcar vreo aluzie că ar vrea unul mai mare.
Obosit de vreo discuţie sau şedinţă, plecam din biroul meu şi mergeam la el, să discutăm mai relaxat. Îl găseam întotdeauna cu o cană uriaşă de cafea. Îl dojeneam prieteneşte că-i face rău, dar el răspundea mereu că nu îi face, că este cafea … americană, adică slabă!
A fost alături de mine în momente importante ale vieţii. Îmi amintesc cum a venit la susţinerea tezei mele de doctorat la Timişoara, cu un referat foarte pertinent (figura 5).
Poziţia mea de şef şi prietenia nu însemnau un acord necondiţionat cu părerile mele. Nu pregeta să mă contrazică atunci când credea că are dreptate, chiar dacă uneori nu avea! Chiar îl apreciam mult că nu se comporta ca un yes-man!
Micile defecte pe care le avea şi el ca orice om, în loc să mă supere, mă amuzau teribil. De exemplu, îi sugeram o anumită idee şi după un timp mi-o prezenta înapoi ca fiind a lui. M-am obişnuit şi chiar nu mă deranja deloc. Importantă era nu paternitatea, ci implementarea!
La multe întâlniri publice la Sala Palatului, abundente în perioada 1970-1989, stăteam unul lângă altul sau la numai câteva scaune distanţă. Victor scotea aproape întotdeauna o cutiuţă de alifie, din cele multe pe care le adusese din China şi se freca bine la urechi, pe frunte şi la ceafă. Mirosul puternic de camfor se simţea la zeci de metri!!
Preocupat de problemele lui nu era prea atent la relaţiile dintre cei care erau şefii noştri. Odată, înaintea unei plecări a lui Victor în China, directorul general al centralei industriale Ioan Bătrâna mi-a cerut să-l aduc, să-l instruiască personal în probleme de comportament, - al lui şi al echipei, în acea ţară. Era notorie adversitatea dintre Ioan Bătrâna şi directorul FCE de atunci, Sandu Segal. Notorie pentru mulţi, dar nu şi pentru Victor. Când Bătrâna îi spunea ce să facă în China, Victor tot spunea că ştie, că i-a spus exact acelaşi lucru şi Segal. Eu îi dădeam cu piciorul pe sub masă să tacă, dar el nu pricepea şi tot repeta că ştie, că i-a spus şi Segal. Bătrâna s-a înroşit progresiv până când ne-a expediat. După aceea, candid, Victor m-a întrebat pe coridor de ce oare s-a enervat Bătrâna?!
De fapt, nu dădea atenţie la acest gen de detalii, adesea cu rezultate bune, fiind apreciat pentru candoarea şi, de ce nu, puritatea lui.
Avea şi obiceiul de a exagera şi a face comparaţii simpliste, de exemplu cantitative, acolo unde unele calitative ar fi fost mai potrivite. Exemplificare vie este un interviu în MarketWatch România din 2008 în care afirmă că o anumită colegă era profesional la un nivel de numai un sfert, faţă de o altă colegă! Cum poţi fi de 4 ori mai bun profesional decât altcineva, nu avea pentru el o importanţă prea mare. Aşa era el! Altă dată a comparat o situaţie cu a îmbrăca o femeie în rochie de prosop, de faţă fiind şi o colegă îmbrăcată cu o rochie din ţesătură similară prosopului, la modă în acea vară.
Se mai zicea despre el că, ardelean fiind, nu se prea prindea rapid la bancuri, foarte populare ca fenomen social în acei ani. Afirm că era o exagerare, reacţiona normal la orice banc. Deşi, în tinereţe, cam ezita să râdă la unele cu tentă erotică. Din pudoare sau fiindcă nu le înţelegea, numai el ştia!
Victor a fost un bun familist, ţinea mult la Domnica (Ica) Megheşan, soţia lui, braşoveancă
de-a lui, şi la cele două fete Ileana şi Cristina cărora le-a asigurat o creştere exemplară. Când erau mici, copiii noştri se întâlneau mai ales la aniversări (figura 6). Deşi erau cam de aceeaşi vârstă, copiii noştri nu se prea jucau împreună în alte ocazii, decât la unele evenimente, din motive … geografice, apartamentele noastre fiind despărţite de Şoseaua Colentina, destul de periculos de traversat pentru copiii mici, chiar şi atunci.
Mergea în fiecare an cu cortul pe plaja de la 2 Mai, împreună cu toată familia. Avea toate ustensilele achiziţionate mai ales în deplasările din RDG. În fiecare an îşi instala cortul chiar şi pentru două săptămâni, dacă putea să obţină concediu.
Pasionat de excursii montane m-a condus de mai multe ori prin masivul Piatra Mare, aflat nu departe de casa lor de la Dârste. În 1976 am străbătut împreună, la un început de septembrie, creasta Făgăraşului, până ne-a prins zăpada şi am coborât pe Transfăgărăşan, care era atunci doar un şantier cu noroi şi stânci care cădeau. Mi-a salvat viaţa la propriu, strigându-mă să mă aplec ca să nu mă lovească o creangă groasă, care a trecut razant deasupra capului meu, pe când mergeam cu toţii în picioare, într-o basculantă de-a şantierului.
Victor era şi pasionat dansator. Corpolent cum era, era uimitor să-l vezi cât de elegant dansa. Îi plăcea să danseze fie la petrecerile colective, cât şi la cele private. A ştiut să ascundă cu eleganţă faptul că nu vedea cu unul dintre ochi şi nu discuta subiectul decât cu prietenii apropiaţi.
Un om bun, cu suflet mare, Victor va lipsi tuturor prietenilor săi şi tuturor celor care l-au cunoscut mai îndeaproape.