Vasile Baltac are 72 de ani şi este antreprenor. E şi profesor universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, îşi ţine studenţii aproape cu ajutorul site-ului personal, mai scrie câteodată pe blog şi, frecvent, îşi actualizează pagina de Facebook. Cu gânduri, fotografii sau câte-o melodie. Una dintre pozele pe care le-a făcut, am putea să-i spunem simplu „peisaj în parc“, a cam ajuns viral. Asta când nu e la întâlnirile board-ului World Informa­tion Technology and Services Alliance (WITSA) sau la adunările Consiliului European al Societăţilor Profesionale de Informatică (CEPIS). Oricum, e conectat. Vasile Baltac este un om normal, iar asta îl face, cumva, special, genul de oameni despre care trebuie scrise articolele de presă, şi nu se mai scriu. Îi place această vorbă spusă de Euripide,  „fiecare zi ne învaţă ceva nou“, îi place întrebarea „Cum ai făcut bani?“, pentru că ştie exact ce să răspundă, şi nu se fereşte de cuvintele englezeşti care exprimă mai bine mesajul pe care vrea să-l transmită.Avantajul „originii sănătoase“ Acum ne va povesti despre journey-ul (n.r. – călătorie) său, despre inflection point-ul (n.r. – punct de inflexiune) în urma căruia şi-a proiectat cariera, despre cum a gândit Valea Siliciului (n.r. – Silicon Valley) românească şi despre cum a realizat, cu ajutorul unui angel investor (n.r. – investitor informal), o afacere de milioane de euro. Şi despre cum e cu potopul acesta informaţional – Big Data sau Big Brother? El e Vasile Baltac, un fel de Steve Jobs al nostru, al românilor, unul în costum de haine, nu în tricou negru, dezbrăcat de marketingul occidental şi educat de restricţiile socialismului românesc. Unul despre care nu se vor face filme şi care arareori ţine discursuri motivaţionale. Vasile Baltac s-a născut în ziua cutremurului din 9 noiembrie 1940. Era la Ploieşti, acolo n-a dărâmat cutremurul niciun bloc. Un tablou era cât pe ce să cadă, dar n-a căzut nici acela. Au rămas intacţi pereţii până la bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, când n-a mai rămas nimic din ei. Profesorul spune că, după ce a trăit cutremurul din ’77, îl cam aşteaptă acum pe următorul. Aşa, de încheiere.

M-am întâlnit şi cu Nicolae Ceauşescu, dar mă evita, că nu înţelegea nimic din informatică, deşi l-am simţit că are o anumită inteligenţă, dublată de şiretenie. Ceauşescu ne zicea mereu să ne descurcăm singuri, să nu apelăm la Moscova, cam asta era toată interacţiunea mea cu el.

Vasile Baltac

Vasile Baltac a avut toate şansele să reuşească. Şi, când nu le-a avut, tot le-a găsit el: avea origine sănătoasă – tatăl era muncitor strungar la Uzinele 1 Mai, mai lucrase şi pe nişte schele petoliere –, îi plăcea matematica, olimpic naţional doi ani în liceu şi doi în facultate, mai era şi campionul rezolvărilor la problemele din „Gazeta Matematică“ – îi mânia pe colegi, toţi îl învidiau –, era cel mai bun student la o facultate apreciată, la Electrotehnică, la Politehnica din Timişoara, şi era curtat de Wilhelm Loewenfeld să înceapă construcţia celui de-al doilea calculator românesc, MECPIT-1. În plus, iubea, şi era iubit, trăia în Banat „cea mai frumoasă perioadă din viaţă“.

Acest serial al succesului

Totuşi, Vasile Baltac n-a fost elogiat de presă, fie ea şi socialistă, n-a fost nicio clipă gratificat cu titluri precum „mândria naţională“, nimeni nu i-a avertizat emfatic pe români că el este speranţa lor şi nimeni nu i-a aşternut, gratuit, un viitor strălucit în munca socialistă pentru progresul informatic naţional. Nu, Vasile Baltac a fost lăsat să-şi administreze singur victoriile episodice, a fost lăsat să-şi construiască singur acest serial al succesului. Iar bilanţul de acum e mai cinstit decât cel contrafactual. Ţine minte mai degrabă moartea lui Petru Groza, decât pe a lui Gheorghiu-Dej. Aşa a fost să fie. 

Elena Ceauşescu n-a vrut să existe „calculator personal“

„Când am terminat facultatea, fiind şef de promoţie, mi-am ales MECIPT ca repartiţie. Decanul, academicianul Toma Dordea, mă chemase înainte la maşini electrice speciale. «Nu, vreau la MECIPT!». Noroc cu un profesor mai bătrân, care i-a spus: «Mă, Tomiţă, lasă-l, mă, lasă copilul, dacă vrea acolo». «Dacă se duce acolo are să facă şi Bazele Teoretice ale Electrotehnicii». Aşa că, atunci când am absolvit, eram la MECIPT, eram asistent la Bazele Teoretice ale Electrotehnicii şi atunci m-au pus şi la asociaţia studenţilor. Eu, ca student, am fost absolut nul la activităţile obşteşti. Nu-mi plăcea“, povesteşte profesorul. Acum, calculatorul se află la muzeu, cu tot cu schemele de decodificare pe care le-a făcut el. Mai păstrează o fotografie cu el în faţa calculatorului, e chiar aici, pe peretele din stânga profesorului.

Era anul 1964, iar Vasile Baltac era, aşadar, asistent universitar, se ocupa de activităţile studenţilor – acolo a învăţat şi puţin management –, lucra la calculatorul revoluţionar şi răsfoia prin lucrările ştiinţifice ale profesorului Wilkes, căci în acelaşi domeniu era şi englezul, care a murit de curând, nonagenar, şi, desigur, înnobilat Sir de Regina Elisabeta a II-a. „Am fost anunţat că sunt nişte burse la care aş putea să candidez. Adică să completez un dosar. M-am dus, am dat şi un examen de limba engleză, nu ştiam engleză, atunci învăţam. Nimic. L-am mai dat o dată peste un an şi, în ’66, am plecat. Am nimerit chiar la profesorul Wilkes“.   Dar nici aici n-a fost chiar o întâmplare, căci unul dintre coordonatorii MECIPT-ului, Iosif Kaufmann, îi scrisese deja lui Sir, să-l întrebe dacă primeşte un tânăr român cu perspectivă în laboratorul lui. „No problem“, dacă tânărul îşi asigură singur şederea, i-a spus Sir şi i-a deschis uşa. Acesta este, spune profesorul, inflection point-ul său, căci acolo a descoperit lumea cealaltă, cu câteva trepte mai sus decât deja-prăfuitul MECIPT. Totuşi, Vasile Baltac spune că niciodată nu s-a gândit prea serios să rămână acolo, ce să facă, exilat într-un laborator, fie el şi în – o spune profesorul, românizând celebrul Sillicon Valley – Valea Britanică a Siliciului?„Automat programabil de instruire“ „Când m-am întors, începuse revoluţia tehnico-ştiinţifică şi la noi, în România. Ceauşescu a vrut să-i adune într-un institut la Bucureşti pe toţi cei care se ocupau de calculatoare. Eu însă n-am vrut să plec din Timişoara, aşa că am făcut o filială, al cărei şef şi eram“, povesteşte Vasile Baltac. Nu era prea bine nici aici, că-l tot întrebau tovarăşii cu ochi albaştri ce-i trebuie să-i trimită scrisori lui Sir, care-i treaba cu „societatea asta“, British Computer Society, al cărei membru devenise, şi ce se discută, mai precis, în cercurile academice britanice. „Am înţeles că nu prea era bine să ţii relaţii cu străinii. Am avut nişte avertismente“. Cum-necum, Vasile Baltac n-a rămas mult la Timişoara. „Victor Toma, directorul ştiinţific al Institutului, cel care a realizat primul calculator (CIFA-1), nu a fost de acord ca România să cumpere licenţe pentru calculatoare, voia să producem în serie CIFA-1. Aşa că şi-a dat demisia. Printr-un concurs de împrejurări, eu am fost chemat la Bucureşti şi să ocup funcţia lui.“

Vasile Baltac, de la Timişoara, director mare la Bucureşti. „M-am lovit de toate fitilele, dar le-am biruit cu competenţa“, explică şi e destul de sigur pe el când spune asta. Atunci s-a dezvoltat primul calculator FELIX, atunci s-a făcut şi mini-calculatorul „Independent 100“ – apărut în 1977, la 100 de ani de când România şi-a câştigat independenţa –, apoi au apărut şi „Independent 101“, şi „102“, şi primele micro-calculatoare, şi echipamente periferice făcute cu sprijinul americanilor.  Un amănunt: denumirea „calculator personal“ contravenea ideologiei. Cum să fie personal?, nu e în folosul tuturor?“, întreba Elena Ceauşescu. Aşa că şi-au numit produsul: „Automat programabil de instruire“.

„Staţi liniştiţi, e spre bine“

Vasile Baltac a promovat, apoi, în funcţia de director general al Institutului, a fost şi Secretar de Stat pe probleme de cercetare şi Investiţii, iar socialismul târziu l-a prins în funcţia de director al Centralei de Electronică şi Tehnică de Calcul. „Aveam vreo 80.000 de salariaţi – toată platforma Pipera, platforma Băneasa, fabrici la Urziceni, la Curtea de Argeş şi la Iaşi. 19 fabrici, 3 institute, întreprindere de comerţ extern şi întreprindere de service“, iar cea mai mare mândrie din această perioadă e că niciodată n-a minţit în raportul de producţie. O cifră n-a umflat!

Când am introdus în România testele ECDL (n.r. - Permisul European de Conducere a Calculatorului), Iliescu a fost receptiv. A obligat tot personalul de la Cotroceni să dea testele. El a primit simbolic permisul cu numărul 3.000.000. Dar să ştiţi că are competenţele. Ştie cu calculatorul.

După Revoluţie, a trecut şi pe la Ministerul Industriei Electrotehnice şi Electronice, a fost adjunct de ministru mai întâi şi apoi ministru. Spune că a vrut să facă şi acolo, să schimbe, să reformeze, dar terenurile şi clădirile rămase de pe urma fostei revoluţii tehnologice au fost, pentru mulţi, mai atractive decât perspectivele pe care le oferea o industrie învechită. „În ’94, eu am avut un proiect: Parc Tehnologic în Platforma Pipera. Luam cădirea FEPER-ului, construiam un hotel pentru programatori, un parc de software, sală de expoziţii, tot. Nici n-aveam nevoie de prea mulţi bani. Dar au venit rechinii imobiliari şi gata! Am vrut să fac Valea Siliciului pe Platforma Pipera, dar nu s-a putut“.

Vasile Baltac a făcut pasul înapoi. „Dacă eşti antreprenor, e mai bine“, a gândit. Aşa că, în 1994, a găsit un angel investor, care l-a ajutat cu 120.000 de dolari să înfiinţeze compania SoftNet: „Am început să vindem calculatoare mai întâi, apoi am dezvoltat software – management de documente şi internet banking –, am fost furnizori de internet“.

Epilog: profesorul a fost în toată lumea, a văzut ce şi cum, şi comunism, şi în anii din urmă. Şi ar lua-o de la capăt, deşi, e drept, în India nu prea s-ar mai duce, nu i-a plăcut lui. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, când cu Revoluţia, l-au întrebat oamenii: „Şi acum?”. „Staţi liniştiţi, e spre bine”, le-a spus Vasile Baltac.

Pentru comentarii prin e-mail  click aici