Grigore C. Moisil – omul care mi-a modelat viitorul

„Cu vocea sa inconfundabilă ne vorbea despre cibernetică și calculatoare și cu siguranță că atunci am decis că viitorul meu trebuie să fie legat de acestea.”

Prof. dr. Vasile Baltac

Anul acesta s-au împlinit 120 de ani de la nașterea academicianului Grigore C. Moisil. Scriu aceste rânduri la 70 de ani de la prima mea întâlnire cu dânsul, în 1956, la București, la festivitatea de încheiere a Olimpiadei de Matematică pentru elevi.

Eram un adolescent pasionat de matematică, iar Grigore C. Moisil, pe atunci președintele Societății de Științe Matematice și Fizice, mi-a înmânat premiul pentru locul I pe țară. Semnătura lui pe cartea primită cu acea ocazie avea pentru mine, așa cum aveam să-mi amintesc adesea peste ani, „valoarea unei decorații”.

Nu puteam bănui atunci că acea întâlnire, urmată de mai multe conferințe ale sale ținute la liceu, avea să fie începutul unei influențe intelectuale care îmi va marca decisiv drumul profesional. Moisil nu ne vorbea doar despre matematică. Cu vocea sa inconfundabilă ne vorbea despre cibernetică și calculatoare electronice, într-o vreme în care asemenea idei erau nu numai noi, ci și incomode din punct de vedere politic.

Sunt personalități a căror importanță o măsurăm prin lucrările publicate, teoriile create sau instituțiile construite. Există însă și personalități a căror influență depășește aceste repere: ele schimbă mentalități, deschid drumuri și, mai ales, îi conving pe cei tineri că viitorul poate fi diferit de prezent.

Grigore C. Moisil a fost o asemenea personalitate.

Întâlnirea cu viitorul

În 1954 am intrat elev la Liceul I. L. Caragiale din Ploiești. Școala avea o remarcabilă tradiție matematică. Gazeta Matematică și olimpiadele reprezentau atunci pentru noi nu doar competiții, ci adevărate instituții formatoare. Rezolvam practic toate problemele publicate în Gazeta Matematică, iar apariția numelui meu, număr de număr, în lista rezolvitorilor a trezit în mine un spirit de competiție care nu m-a părăsit toată viața.

M-am clasat pe primul loc pe țară la olimpiadele de matematică în clasele a IX-a și a X-a, performanță pe care aveam să o repet în primii doi ani de facultate, la concursurile naționale studențești.

În acel mediu l-am întâlnit pe Grigore C. Moisil. El ne înmâna premiile, dar mult mai important decât premiile era ceea ce ne spunea. Vorbea cu orice ocazie despre cibernetică și calculatoare electronice.

Privit de astăzi, faptul poate părea firesc. Nu era deloc firesc în România anilor 1955–1960. Cibernetica fusese stigmatizată ideologic, fiind prezentată în literatura oficială de inspirație sovietică drept o „știință burgheză reacționară”. În acest climat, Moisil le vorbea unor adolescenți despre calculatoare și îi îndemna să studieze noul domeniu.

După atâtea decenii, aceasta mi se pare una dintre caracteristicile esențiale ale personalității sale: vedea mai devreme decât alții încotro se îndreaptă lumea și avea curajul să o spună.

Pe mine mă convinsese. La terminarea liceului îmi doream să urmez o facultate de electronică sau de matematică, în ambele cazuri cu gândul la cibernetică și calculatoare. Jocurile sorții – mai bine zis decizia unor birocrați care acordau bursele – au făcut să ajung la Facultatea de Electrotehnică a Politehnicii din Timișoara.

Nu știam atunci că, de multe ori în viață, o pierdere se poate transforma într-un câștig. La Politehnica din Timișoara, profesorii de matematică mă cunoșteau deja din activitatea de la olimpiade și Gazeta Matematică și m-au selecționat pentru concursurile naționale studențești de matematică, pe care le-am câștigat în 1958 și 1959.

Dar direcția profesională fusese deja aleasă: voiam să mă ocup de calculatoare.

Carisma profesorului Moisil

Grigore C. Moisil avea ceea ce astăzi numim carismă. Cuvântul nu redă însă în întregime efectul pe care îl producea asupra celor din jur.

Cu o voce inconfundabilă, avea o extraordinară putere de convingere și capacitatea rară de a vorbi despre lucruri complicate într-o formă accesibilă. Nu aveam încă televiziune în țară când l-am cunoscut. După apariția Televiziunii Române, în jurul anului 1957, aparițiile sale televizate au devenit unul dintre cele mai îndrăgite mijloace de popularizare a ceea ce numim astăzi tehnologia informației. Același rol îl aveau și tabletele sale publicate săptămânal în Contemporanul.

Și mai avea ceva: umor.

Îmi amintesc că, la masa festivă de la închiderea unei olimpiade naționale, în 1957, și-a început intervenția vorbind despre „prostul obicei de a strica pofta de mâncare a mesenilor cu cuvântări lungi și plicticoase”.

Nu am uitat niciodată remarca. Mulți ani mai târziu, aflat în 1984 într-o vizită oficială în China, amfitrionul nostru a ținut un toast de 65 de minute, în timp ce bunătățile bucătăriei chineze ne așteptau pe masă. Mi-am amintit atunci câtă dreptate avusese profesorul Moisil.

Umorul lui nu era numai un ornament al discursului. Era un mod de a privi lumea, de a demonta convențiile și, adesea, de a exprima un adevăr mai eficient decât printr-o demonstrație solemnă.

Între știință, aforism și anecdotă

Celebritatea lui Grigore C. Moisil a depășit cu mult cercurile academice. A fost unul dintre acei foarte puțini oameni de știință care au devenit personaje cunoscute publicului larg.

În jurul său au circulat încă din timpul vieții numeroase anecdote, dar și foarte multe aforisme și vorbe de duh. Unele îi aparțin cu certitudine, altele i-au fost probabil atribuite, iar repetarea lor timp de decenii face astăzi dificilă, în unele cazuri, despărțirea faptului real de legenda construită în jurul personajului.

Dar tocmai existența acestei legende este semnificativă.

Se povestea despre obiceiul său de a părea că doarme la interminabilele ședințe ale Academiei. Lui Moisil îi era atribuită replica: „Nu se poate să nu crezi în vise. Am visat odată că eram la o ședință la Academie și când m-am trezit… chiar acolo eram!”

Se povesteau – și se povestesc încă – anecdote despre reacțiile sale în fața birocrației academice, despre profesori și studenți, despre institute de cercetare și despre multe alte situații în care replica spontană a profesorului transforma un incident obișnuit într-o poveste memorabilă.

La fel de caracteristice erau aforismele sale. Moisil avea talentul rar de a concentra într-o singură frază o observație despre știință, inteligență, prostie, birocrație, profesori, studenți sau viața academică. În spatele formulării amuzante se afla aproape întotdeauna o observație lucidă asupra realității.

Nu toate aceste vorbe mai pot fi documentate cu precizie și, probabil, folclorul le-a modificat sau le-a înmulțit. Dar fenomenul spune ceva esențial despre omul Moisil: puțini oameni de știință ajung să intre în memoria colectivă și chiar în folclorul unei țări.

Grigore C. Moisil a fost unul dintre ei.

Moisil și calculatorul electronic MECIPT

L-am reîntâlnit peste câțiva ani la Timișoara, în jurul MECIPT-1, calculatorul electronic din prima generație și al doilea realizat în țară după CIFA-1.

Atunci am descoperit un alt Moisil. Nu mai era numai profesorul care promova calculatoarele și cibernetica și îi îndemna pe tineri să li se dedice. L-am descoperit pe mentorul unor cercetări avansate, pe care le iniția și le sprijinea cu toate puterile.

A venit destul de des la MECIPT. Întâi să vadă calculatorul, apoi pentru a sprijini direct diferite proiecte și contacte științifice. A introdus-o, între alții, pe Erika Domokos, care dezvolta un program de traducere automată din engleză în română. Acolo, în 1962, la Timișoara, s-a efectuat în prezența sa prima traducere automată din engleză în română.

Privind din lumea inteligenței artificiale de astăzi, ne dăm seama cât de avansată era o asemenea preocupare la începutul anilor 1960.

Una dintre amintirile mele preferate despre Moisil datează de la una dintre primele sale vizite la proaspătul pus în funcțiune MECIPT-1. Calculatorul era impresionant: avea circa 2.000 de tuburi electronice vizibile pe panoul frontal. Dar, privit din exterior, părea „mort”, pentru că nimic nu se mișca.

Moisil a remarcat cu umor că îi lipsea o „jucărie pentru academicieni”.

Văzând nedumerirea noastră, ne-a explicat, în stilul său caracteristic, că academicienii sunt oameni care au făcut multe lucruri bune în viață, dar ajung în Academie la o vârstă la care nu mai înțeleg întotdeauna ce li se explică.

„Puneți niște becuri care să se aprindă și să se stingă, o jucărie pentru academicieni!”, ne-a spus.

Sugestia a fost urmată. În zilele următoare, becuri cu neon au fost montate pe registrul sumator și calculatorul „a prins viață”.

Dincolo de glumă, Moisil avusese o intuiție interesantă: omul are nevoie de o indicație vizibilă că mașina funcționează. Calculatoarele s-au micșorat enorm de atunci, iar puterea lor a crescut într-o măsură greu de imaginat în anii MECIPT. Dar aproape orice echipament electronic continuă să aibă undeva un mic LED care clipește și ne spune că în interior se întâmplă ceva.

Eu aș numi acest LED „becul lui Moisil”.

„Are cuvântul tânărul…”

În cazul anecdotei despre somnul lui Moisil la ședințe am avut ocazia să verific personal cât adevăr se ascundea în spatele legendei.

Prin 1964, profesorul Moisil a aflat că, împreună cu colegul Dan Farcaș de la MECIPT, ne ocupam de o știință nouă – bionica. Ne-a invitat să prezentăm rezultatele în fața unui auditoriu numeros, în amfiteatrul Spiru Haret al Universității din București.

A început spunând: „Are cuvântul tânărul inginer Vasile Baltac de la Timișoara, care ne va vorbi despre…” Apoi s-a așezat în primul rând, chiar în fața mea, și… a adormit aproape instantaneu.

Pentru un tânăr conferențiar, situația nu putea fi mai descurajantă. Eram convins că nu reușisem să-i captez atenția. Am continuat însă expunerea.

Exact când am terminat, Moisil s-a ridicat, mi-a mulțumit, i-a dat cuvântul „tânărului matematician Dan Farcaș” și… a adormit din nou. M-am mai liniștit. Probabil era foarte obosit.

Surpriza a venit la sfârșit. Moisil s-a ridicat și a rezumat foarte clar ceea ce prezentaserăm fiecare dintre noi.

Din acel moment am fost convins că profesorul Moisil nu dormea la întâlniri. Aparentul somn era probabil o formă foarte particulară de concentrare, care îi permitea să recepționeze informația transmisă de vorbitori.

Dincolo de pitorescul întâmplării, rămâne însă ceva mult mai important: Moisil îi căuta pe tineri, îi invita să vorbească și le oferea o tribună. Pentru dezvoltarea unui domeniu nou, capacitatea de a descoperi și încuraja oameni poate fi la fel de importantă ca propria activitate științifică.

Un ambasador al calculatoarelor electronice într-o epocă dificilă

L-am reîntâlnit relativ frecvent pe Grigore C. Moisil la conferințe și sesiuni de comunicări, la Centrul de Calcul al Universității din București, unde ne invita să schimbăm opinii cu colegii de acolo, iar după 1968 la nou-înființata Comisie Guvernamentală pentru dotarea cu echipamente de calcul.

Împreună cu Vili Lowenfeld l-am vizitat de câteva ori și acasă, pe strada Armenească.

Imaginea care mi-a rămas este aceea a unui om omniprezent acolo unde se discuta viitorul calculatoarelor în România. Cu extraordinara sa putere de convingere și cu nelipsitul umor, pleda pretutindeni pentru calculatoarele electronice.

Rolul acesta este greu de cuantificat prin bibliografii și indici de citare. Istoria tehnologiei nu este alcătuită numai din invenții. Ea depinde și de oamenii care creează mediul intelectual, instituțional și politic în care invențiile pot apărea, pot fi înțelese și se pot dezvolta.

Moisil a fost unul dintre acești oameni.

O recunoaștere internațională: Computer Pioneer

Dispariția sa, în 1973, a lăsat un gol pe care, în opinia mea, nicio altă personalitate de aceeași anvergură nu l-a mai umplut.

Peste două decenii am avut posibilitatea să contribui la o importantă recunoaștere internațională a rolului său.

În 1995, ca membru al IEEE Computer Society și reprezentant al României într-un comitet ad-hoc al IEEE pentru Europa de Est, am aflat că prestigioasa organizație urma să acorde distincția Computer Pioneer și unor personalități din Europa de Est, acceptând, în mod excepțional, acordarea distincției și unor personalități care nu mai erau în viață.

L-am propus pe Grigore C. Moisil și, spre bucuria mea, propunerea a fost acceptată.

În mai 1996, distincția a fost înmânată doamnei Viorica Moisil de directorul executiv al IEEE Computer Society, într-o emoționantă ceremonie organizată la Palatul Elisabeta. Moisil intra astfel într-o galerie internațională în care se regăseau personalități precum Aiken, Bell, Cray, Dijkstra și Moore.

Pentru mine, contribuția la acordarea acestei distincții a reprezentat un tribut adus marelui om de știință și cultură român.

Dar exista și o dimensiune profund personală. La patruzeci de ani după prima noastră întâlnire, puteam contribui la recunoașterea internațională a omului care, atunci când eram adolescent, îmi vorbise despre calculatoare și contribuise decisiv la alegerea drumului meu profesional.

120 de ani – și o datorie a memoriei

În 2006, când Grigore C. Moisil ar fi împlinit 100 de ani, am constatat cu tristețe că centenarul a trecut aproape neobservat. Câteva sesiuni comemorative fără o rezonanță deosebită în mass-media, o stradă din București și câteva licee de informatică purtându-i numele mi se păreau prea puțin pentru o personalitate care făcuse atât de mult pentru România.

Contrastul cu modul în care fusese sărbătorit, în 2003, centenarul lui John von Neumann la Budapesta era pentru mine evident. Am fost invitat atunci la manifestări care au inclus o ședință solemnă a Academiei Ungare, avându-l ca principal invitat chiar pe președintele țării.

La 120 de ani de la nașterea lui Grigore C. Moisil avem încă ocazia să îndreptăm această nedreptate a memoriei.

Generațiile de astăzi trăiesc într-o lume dominată de calculatoare, Internet, algoritmi și inteligență artificială. Pentru ele este greu de imaginat o epocă în care trebuia să ai determinare și curaj chiar și pentru a susține public că viitorul aparține calculatoarelor.

Moisil a avut acest curaj.

A avut și intuiția că nu este suficient să construiești mașini. Trebuie să pregătești oameni care să le înțeleagă, să creezi școli, să încurajezi cercetarea, să convingi instituțiile și, mai ales, să trezești curiozitatea tinerilor.

Poate tocmai aici se află una dintre cele mai importante moșteniri ale sale.

Pentru mine, Grigore C. Moisil rămâne înainte de toate omul providențial pe care l-am întâlnit în 1956, când mi-a înmânat premiul pentru locul I pe țară la Olimpiada de Matematică.

Au trecut de atunci 70 de ani.

Privind în urmă, îmi dau seama cât de mult poate conta întâlnirea unui tânăr cu o mare personalitate într-un moment în care își caută drumul. Moisil nu mi-a înmânat atunci doar un premiu. Prin ceea ce ne spunea despre cibernetică și calculatoare, mi-a arătat, fără ca eu să-mi dau încă pe deplin seama, o direcție spre viitor.

Destinul a făcut ca peste numai câțiva ani să-l reîntâlnesc chiar în acel viitor despre care ne vorbise: lângă calculatoarele electronice, la MECIPT, apoi la conferințe și în instituțiile în care începea să se construiască informatica românească.

La 120 de ani de la nașterea sa și la 70 de ani de la prima mea întâlnire cu el, aceasta mi se pare moștenirea lui Grigore C. Moisil care merită poate cel mai mult amintită: capacitatea de a vedea viitorul înaintea altora și extraordinara generozitate de a-i îndemna pe cei tineri să pornească spre el.

Unii oameni prevăd viitorul. Alții contribuie la construirea lui. Grigore C. Moisil a făcut mai mult: a modelat oameni care aveau să-l construiască.

Distincția omagială Computer Pioneer a fost înmânată de directorul executiv al IEEE Computer Society doamnei Viorica Moisil într-o emoționantă ceremonie organizată la Palatul Elisabeta în mai 1996. În fotografie autorul împreună cu doamna Moisil, Solomon Marcus și alți participanți.